Inceputurile mele fotografice

Cum m-am apucat de fotografie?

E o întrebare bună, pe care mi-o pun adesea şi pentru care am nevoie de ceva timp pentru a putea răspunde. Nu pentru că nu ştiu cum am început sau îmi e greu să îmi amintesc, ci pentru că de fiecare dată rememorez drumul fotografic parcus până la momentul curent.

Sunt o persoană care se entuziasmează de la cel mai mărunt aspect al tehnologiei. Fie el o simplă actualizare de software sau un nou telefon lansat pe piaţă, până la o maşină complet electrică cu ultimele gadgeturi, pe care lumea tehnologiei le-a produs.

Prospectul unei cutii (a se înţelege aparat foto) capabilă să importalizeze un moment efemer m-a intrigat întotdeauna. Nu numai din prisma senzorului, a transpunerii luminii în biţi de informaţie, ci şi a tuturor inovaţiilor care alcătuiesc acea cutie: focalizarea, măsurarea luminii, balansul de alb, etc.

Îmi amintesc că mi-am dorit să am un aparat foto, să deţin tehnologia, să o folosesc nu neapărat pentru a obţine imagini grozave, ci pentru a o… deţine. DA! Acesta a fost motivul pentru care am cumpărat primul aparat foto undeva în 2010. Nu mă gândeam la producerea de imagini deosebite sau capturarea unor momente unice, ci doream să ştiu cum funcţionează aparatul, ce se întâmplă când apeşi pe declanşator, când oglinda se ridică şi lasă lumina să ajungă la senzor, când obiectivul focalizează sau e ajustat manual, când… când… când. La vremea aceea, fotografia mea nu se rezuma la compoziţie, flux, lumină, culoare, armonie, forme, echilibru! NU! Se rezuma exclusiv la aspectul tehnic. Şi am plătit pentru această ignoranţa şi superficialitate.

Cum am plătit, te întrebi?

În primul rând prin deziluzie. Credeam atunci că tot ce contează este să ştii să operezi o cameră foto, primul ingredient în obţinerea unei imagini perfecte. Al doilea era să mergi într-un loc, să apeşi pe buton şi să te întorci acasă cu o imagine demnă de NatGeo. 🙂 Lesne de înţeles pentru oricine a încercat vreodată să reuşească în fotografie, că abordarea mea de la vremea aceea a fost una greşită, infantilă, puerilă (sau oricum altfel ai vrea să îi zici), şi că tot ce a rezultat au fost dezamăgiri, pierderea încrederii în sinele artistic şi în cele din urmă uitarea aparatului în geanta fotografică pentru perioade lungi de timp. La ce bun să îl car după mine, dacă imaginile mele nu erau aşa cum mi le doream sau imaginăm eu? Şi uite aşa, un nou proprietar a fost găsit pentru o unealtă pe care eu nu ştiam să o folosesc la adevărata sa capacitate.

Anii au trecut, am continuat să fiu intrigat de noile camere foto care apăreau de la diverşi producători, dar abia la începutul lui 2015 am decis să mai fac o încercare în fotografie.

De dată această procesul fost ceva mai matur, am făcut o listă cu tot ce mă deranja la vechiul aparat, cu tot ce mă reţinea din a-l purta după mine, şi o listă cu tot ce nu îmi plăcea la imaginile pe care le făceam la vremea aceea.

Aceste două liste s-au dovedit a fi de fapt lucrurile pe care trebuie să le îmbunătăţesc la mine, la persoană care este în spatele aparatului, la cel care a avut nevoie de mult timp să înţeleagă că fotografia este un process care se învaţă pas cu pas, greşeală cu greşeală, că trebuie să perseverezi, că momentele de dezamăgire sunt mai dese decât cele de mulţumire euforică (cu privire la rezultatul fotografic), că acesta deprindere, fotografia, trebuie polişată, iar polişarea se produce în timp. Aparatul este o unealtă care transformă imaginea în magie atunci cand este folosit corespunzător.
Mă voi opri aici şi voi încerca să trag linie aceste idei, prin a încuraja orice nou venit în lumea ‘pozelor’ să-şi acorde timp, să fie indulgent cu el însuşi, să înveţe din greşeli şi, poate, mai important ca orice, să-şi lase imaginagia să zburde.