Malaezia obiective fotografice (partea II)

Malaezia nu este doar despre orașe cu turnuri înalte și clădiri semețe, farmecul stă, ca de obicei, în oameni și natură. Rămășițele tradițeiei malaeziene se văd cel mai bine în micile cătune, departe de murmurul și agitația  marilor orașe. Așadar, voi continua să vă povestesc despre una dintre cele mai frumoase și cu siguranță cele mai interesante locații din Malaezia, Cameron Highlands.

Cameron Highlands

Înainte de a intra în detalii fotografice, aș vrea să vă povestesc un pic despre modalitatea de transport folosită ca să ajungem aici, și bineînțeles despre micuțul oraș, capitala districtului Cameron Highlands – Tanah Rata.

Când am început să planificăm călătoria noastră în Malaezia am fost foarte dezamăgită de modalitățile limitate de transport pe care le ai dacă vrei să vezi țara dintr-un capăt în altul. Fiind obișnuită cu infrastructura Chinei, unde puteai merge oriunde cu trenuri de mare viteză, aici modalitatea cea mai ușor accesibilă de transport este autobuzul. Pot spune însă că temerile mele au fost complet nefondate. Spre deosebire de China, unde autobuzele sunt îngrămădite, în Malaezia sunt foarte mari, spațioase, cu scaune rabatabile și foarte curate. Singura problemă este timpul lung pe care îl pierzi călătorind de la o locație la alta, însă experiența este frumoasă și îți oferă ocazia de a gusta un pic din farmecul local până a ajunge la destinație.

Drumul de la Kuala Lumpur până la Tanah Rata a fost destul de anevoios, cu multe curbe, dar destul de pitoresc. Pentru a înțelege câte puțin despre lumea plantațiilor de ceai trebuie sa vă spun despre acest mic orășel care este sufletul vastelor dealuri înalte. Toată lumea în Malaezia vorbește engleză, de la vânzătorul de la colțul străzii, până la restaurante, baruri, cafenele. Pentru ei este ca o a doua limba. Tanah Rata nu a fost o excepție.  Deși un orășel mic, puteai afla informații de la oricine, oamenii sunt prietenoși,  comunicativi și zâmbitori. Clima aici e mult mai blândă, decât la Kuala Lumpur, la fel și umiditatea, făcând șederea noastră foarte odihnitoare. Dimineață și seara puteai auzi foșnetul frunzelor și ciripitul păsărelelor, iar a călători pe răcoare e o plăcere pe care am vrea să o experimentăm mai des.

---

Plantațiile de ceai sunt o adevărată desfătare pentru ochi și pentru suflet, să auzi zumzetul gâzelor ce se perindă în jurul tău, și să ai în față doar verdele acela crud al frunzelor de ceai este una dintre cele mai interesante experiențe pe care le poți trăi.

---

Dacă decizi să stai în Tanah Rata ca sa poți ajunge la plantații în timp pentru apus trebuie sa mergi 15 minute cu mașina sau o oră la dus pe jos și cam doua la întors (drumul fiind în pantă).  După cum îți poți da seama, întorsul pe jos nu este cea mai bună opțiune,  mai ales pe timp de noapte,  așa că trebuie sa găsești un mijloc de transport până și de la plantație.  Dacă ai ajuns aici cu o mașină închiriată nu e nicio problema,  dar dacă ești pe jos,  cum am fost și noi,  cel mai bine este să apelezi la un taxi, drumul dus întors costa 30RMB.
Deoarece ne era imposibil sa ajungem la plantațiile orientate pentru răsărit (10km distanta),  am decis să ne concentrăm pe Cameron Valley, chiar la sud de Tanah Rata. Sunt două intrări pentru această plantație, destul de aproape una de cealaltă. Am întrebat șoferul de taxi care dintre cele două locații este cea mai spectaculoasă și am petrecut primele două seri aici.

Plantațiile de ceai îți vor stimula atât imaginația cât și creativitatea fotografică.

---

Imagineazăți un loc în care ochii sunt atât de surescitați de nuanțe, umbre, culori încât totul reprezintă un posibil subiect.

---

Desigur, în momentul în care pui aparatul la ochi lucrurile iau o cu totul altă întorsură. Acum, ce ai învățat despre compoziție, profunzime de câmp, distanța față de subiect și lungimea focală pot fi puse la treabă pentru a reda viziunea ta asupra locului. Și nimic nu poate sta în fața imaginației tale, ești doar tu și natura.

În ultima seară cerul a fost acoperit, însă toată atmosfera a fost îmbrăcată într-o pâclă subțire de ceață, lucru care ne-a plăcut nespus pentru că am putut să dăm imaginilor o notă de mister. Așadar am explorat curioși plantațiile, testând în același timp diferite obiective fotografice. Ajunși la hotel am simțit un sentiment de mulțumire pentru că am petrecut seara în acest fel. Vă veți întreba de ce a fost această seară diferită de celelalte două, și sincer, aceasta este întrebarea pe care mi-am pus-o si eu. Ei bine, am găsit și un răspuns.

În general ne place foarte mult să facem fotografii la apus sau răsărit, momente în care lumina nu este atât de puternică. Ne propunem să ajungem la fața locului cu o 1-2 ore înainte, căutăm o compoziție care ne place, așezăm trepiedul și așteptăm acea lumină grozavă de care vorbește toată lumea, “ora de aur”. Această abordare are, însă, și dezavantajele ei.

Odată aparatul pus pe trepied:

#1 e puțin probabil să ne gândim să mai schimbăm compoziția pentru că procedeul e mult mai laborios decât dacă ai avea aparatul în mână, asta înseamnă că până reușești să strângi aparatul, să dai jos filtrele, să întorci trepiedul, momentul a trecut;

#2 decizia noastră când am cumpărat aparatele a fost să avem numai obiective fixe pentru că ne dorim să facem imagini de cea mai bună calitate și sa explorăm prin mers, nu prin zoom. Dacă vezi un posibil cadru și ai avea nevoie de o lungime focală lungă trebuie să schimbi obiectivele, pentru că este mult mai dificil să te deplasezi mai aproape de subiect cu trepiedul după tine;

#3 se întâmplă să se coloreze cerul în direcția opusă celei în care ne-am așezat noi compoziția și de multe ori ești indecis dacă să recompui sau să stai pe metereze sperând că se va întâmpla ceva și în direcția în care te uiți tu;

Acestea sunt câteva decizii pe care trebuie să le iei la fața locului și care nu implică atât de multă creativitate. De aceea m-am bucurat foarte mult de această zi cu ceață, în care lumina nu a fost atât de puternică și în care am putut să ne lăsăm imaginația să o ia razna. Am schimbat obiective, ne-am jucat cu expunerea, ne-am avântat printre plantații și am pus ochiul fotografic la lucru pe decursul a câteva ore. A fost o experiență nu atât de bogată în fotografii reușite dar foarte hrănitoare pentru pentru acea parte creativă a fotografiei, partea care ne face din fotografi, artiști.

Am vrut să terminăm călătoria noastră aici cu un gust autentic al pădurii tropicale, drept urmare am făcut un traseu prin junglă, de unde ar fi trebuit să se vadă panorama micului sătuc Tanah Rata. Ce ni s-a părut ciudat este faptul că toate traseele montane erau trasee private, ale iubitorilor de natura. Practic, orice traseu din cele 10 disponibile începea din curtea deținătorului traseului și era amenajat de persoana respectivă. Puteai merge pe orice traseu fără a plăti o taxă de vreun fel. Însă, dacă vrei sa pornești la drum noaptea (poate pentru că este mai răcoare, sau ca să prinzi răsăritul în vârful munteleui) poți avea șansa să găsești poarta închisă. Priveliștea de la capătul traseului cu numaru 10 nu a fost deosebită, însă drumul până acolo a meritat efortul.

De multe ori stau și mă întreb de unde această pasiune pentru fotografia de peisaj. Însă, mi-am dat seama că provine de la șansa pe care natura ți-o dă de a medita, de a fi doar tu cu tine. La Cameron Highlands vei avea din plin această ocazie. Plantațiile sunt imense și te poți aventura cât de mult îți dorești în ele, fără ca timpul să mai conteze. Sentimentul de a te cocoța în vârful unui deal este înălțător, ca și cum ai fi la sfârșitul lumii.

Dacă ajungi în Malaezia nu ezita să mergi și la plantațiile de ceai și dacă vrei să vezi unde au fost făcute fotografiile trebuie doar să dai click pe ele. Săptămâna viitoare vă așteptăm cu partea III.