Sus

Era selfieurilor – egocentriști sau doar nepăsători?

Poți să îți amintești ultima dată când ai fost într-o călătorie, fie ea lungă sau scurtă, și ai trimis o vedere poștală acasă, celor dragi? În era tehnologiei este atât de ușor să captezi și să transmiți imagini în mediul virtual, încât trecem pe lângă chioșcurile cu vederi fără a le mai băga în seamă.

Însă poți spune că o fotografie trimisă pe Whatsapp sau postată pe Facebook are aceeași semnificație pentru destinatar, ca o fotografie trimisă prin poștă?

În secolul online-ului, în care orice conexiune este posibilă și în care informația se plimbă nestingherită, fiind disponibilă la degetul nostru mic în orice moment al zilei, ai spune că suntem din ce în ce mai sociabili. Avem posibilitatea să luăm legătura cu oameni de pe tot mapamondul și să împărtășim idei, concepte, experiente, însă, comunicăm cu adevărat? Dacă arunci o privire în metrou, zece din unsprezece oameni se uită în telefonul mobil, dacă te uiți pe terasă la Starbucks, la fel. Sunt oameni care stau față în față dar par a avea o relație mai strânsă cu telefonul mobil decât cu persoana fizică ce stă în fața lor.

Când mergem în călătorii suntem preocupați să scoatem telefonul mobil și să facem un selfie, în loc să luăm pulsul locului.

Și atunci vine întrebarea?!

Fotografiile pe care le facem  sunt despre frumusețea locurilor din fața noastră, sau despre noi? Ce vor, de fapt, oamenii să vadă într-o fotografie și cum ar trebui imaginea să fie făcută și pentru cine?

Într-o vedere pare a fi foarte clar mesajul imaginii, însă nu pot spune același lucru și despre fotografiile pe care le facem chiar noi, cu orice dispozitiv avem la îndemână. Se pare că era fotografiei se va redenumi „era selfieurilor”, a imaginilor care nu sunt despre locurile pe care le vizităm, ci despre noi și despre faptul că  noi suntem în locul respectiv. Dacă stai un minut să te gândești, despre asta este și o vedere. O imagine frumoasă a locului cu ștampila vizitatorului pe ea. Însă care e cu adevărat diferența între cele două? Înainte de „era selfieurilor”, primul lucru pe care îl făceam când mergeam în călătorii era să privim împrejur, să ne bucurăm de priveliște, să stăm și să analizăm atmosfera și oamenii din jurul nostru, să simțim farmecul și vibrația locului. Iar după ce am tras adânc aer în piept și ne-am desfătat cu tot ce e nou, trecând sporadic pe lângă un chioșc cu de toate, răpeam 10 minute din vacanța noastră cumpărând și trimițând o vedere, care să le arate celor de acasa că ne gândim la ei.

Ei bine, selfieurile au stricat tot acest ritual, pe care îl iubesc (sau poate iubeau) călătorii. Acum primul impuls nu este să te contopești cu locul în care mergi ci să îți tragi în grabă o poză, pe care, mai apoi, să o postezi repede pe canalele de socializare și, în loc să aștepți cu nerăbdare apusul ce se dezlănțuie chiar în spatele tău, să dai refresh, refresh, refresh, refresh, să vezi cine a dat like la poză. Cu cât mai multe like-uri, cu atât mai multă lume invidioasă pe tine: uite unde e, ce face, etc… și cu atât mai multă satisfacție pentru ego-ul tău.

Mergând kilometri întregi dintr-un oraș în altul în Malaezia, și stând cu trepiedul într-un singur loc, de cele mai multe ori, așteptând apusul sau răsăritul, am putut să observ îndeaproape fenomenul selfieurilor, care, trebuie să spun, mi se pare că s-a accentuat dramatic de anul trecut până acum. De obicei, când îți așezi trepiedul undeva, lumea are impresia că acela e cel mai bun loc, chiar dacă, de cele mai multe ori, e departe de a fi măcar acceptabil. Și atunci, mulțimea, cu tot felul de dispozitive de fotografiat vine să profite de fructul interzis.

selfie fotografie Selfie Articol Creartphoto

După o ușoară ploaie la Kuala Lumpur îmi așezasem trepiedul strategic în speranța că voi prinde o imagine cât mai curată, fără prea mută lume care să se plimbe pe trotuarul din fața mea. Însă am fost luată prin surprindere de o domnisoară care s-a așezat chiar în cadru.

Nu se pot așeza în locul tău, dar cât mai aproape de tine, e perfect. Lucru absolut normal, dacă ar dori să fotografieze priveliștea din fața lor. Însă, de cele mai multe ori, nu vor să fotografieze locul, ci pe ei, și nu doar pe ei, ci pe ei cu priveliște cu tot. Să ne înțelegem, nu trebuie să ai aparat și nici trepied, ca sa faci o fotografie reușită, trebuie doar să simți ce e in jurul tău și să ai câteva noțiuni despre lumină și compoziție. Multă lume m-a rugat să le fac fotografii, însă cu instrucțiuni clare, trebuie să apar eu și ce e în spatele meu. Doar eu, sau doar priveliștea, nu constituie o fotografie reușită. Și știți ce e cel mai ciudat? Am făcut o fotografie așa cum m-au rugat ei, și o fotografie așa cum mi-a plăcut mie, și au constatat cu surprindere, la sfârșit, că doar ei, fără priveliște, părea a fi o fotografie chiar despre ei, și asta cred că le-a plăcut.

Dar ce ai spune dacă acum ne-am liniști…

… dacă am face un pas înapoi, în loc de doi înainte și ne-am da seama că avem tot timpul din lume să facem imagini, despre noi, despre locuri, despre noi și despre locuri, dar să încetinim un pic pasul și să ne întoarcem la origini, la momentele în care, a călători înseamnă mai mult decât să ne lăudăm cu asta, înseamnă să ne integrăm printre oameni, să comunicăm, să simțim. Aș vrea să retrăim momentele în care locurile nu erau despre noi, ci despre oamenii și cultura ce e înrădăcinată acolo. Să ne întoarcem la momentele în care ne opream la chioșcuri să ne uitam la vederi și suveniruri în loc să ne poticnim de un mall. Să ne amintim de vremurile în care timpul nu se surgea atât de repede, ci mergea lent, după noi.

Vă încurajăm  să mergeți în călătorii inițiatice, din care nu vă veți mai întoarce la fel vreodată și să faceți fotografii de toate felurile dar după ce ați degustat câte puțin din farmecul locului.

Și nu uitați să admirați vederi sau fotografii cu locurile care vă sunt dragi, fotografii care trezesc ceva în voi, acele fotografii pe care le priviți și vă fac să călătoriți în timp.

După mii de fotografii ratate și sute de momente minunate petrecute cu aparatul în mână, m-am hotărât să pun pe hârtie tot ce am învățat. O călătorie perpetuă în lumea fotografiei.

Lasă un comentariu